Când băiatul cel mare era mai mic, adică mai avea puţin până să facă 3 anişori, am fost în parc într-o dimineaţă, la locul de joacă. Îi plăcea mult să se joace la nisip, pe topogan… Ne-am învârtit noi de la una la alta, prin părculeţ, şi eram la groapa cu nisip.

Cel mic râma nisipul încolo şi încoace, ba arăta spre o basculantă de jucărie a unui alt copilaş. Îl urmăream de pe marginea gropii cu nisip, jucându-mă de-a echilibrul. M-am lăsat cu un semisalt în nisip, neintenţionat, ca să nu mă dezechilibrez. El m-a văzut şi imediat a vrut si el să „sară” de pe margine în nisip – rezultatul: distracţie maximă.

Alături, tot în groapa cu nisip se juca o fetiţă. Se ridicase să iasă, când mama ei, care şedea pe o bancă, cu ochii scufundaţi în telefonul mobil, o apostrofează cu o voce stridentă şi un ton răstit: ? „ia-ţi sandalele când ieşi!!!„. Şi-şi coboară iaraşi privirile în telefon. Parcă era o corvoadă să stea să păzească copilul la locul de joacă, şi o mai şi deranjează de la telefon. Nu vorbeşte la telefon. Doar face butonează şi face „swipe” pe smartphone. Facebook? Instagram? Whatsapp? Cine ştie…

Am uitat să spun că noi nu ne-am dat jos încălţările la groapa cu nisip din simplu motiv că… au rămas acasă… ??

Fetiţa nu iese din groapa cu nisip, însă vrea să încerce şi ea ce făceam şi noi, adica hopa sus pe marginea gropii, apoi ţup! un salt în nisip! A izbucnit în plâns însă, pentru că nu ştia cum. Mămica vine la ea, o opreşte din plâns zicându-i să sară şi ea. Fetiţa (care avea peste 4 anişori, am aflat) ni se alătură, încercând, împleticit şi neîndemânatică, să ne imite. Mama ei s-a întors prompt la telefonul mobil.

De fiecare dată când săream împreună cu băiatul şi reuşea saltul (atât cât putea el), îi spuneam „bravo!” şi el era super încântat, după care hop! sus din nou pe marginea gropii, să încerce din nou. Fetiţa încerca şi ea, şi am încurajat-o. Mai mult făcea un pas de pe acea bordura decât salt, dar se străduia. După fiecare coborâre, îl ocoleşte pe băiat şi vine la mine „Şi eu bravo, şi eu bravo…„, iar eu o încurajam „şi tu bravo!”

Mămica, tot scufundată în telefonul mobil…

Fetiţa venea, nu întrebător, ci rugător. Se bucura maxim de fiecare dată. A început să râdă cot la cot cu băiatul meu şi ne-am distrat copios. Am chiar obosit, dar copiii tot mai vroiau ba salturi, ba echilibristică pe marginea gropii de nisip. Dar m-a impresionat felul în care fetiţa venea să ceară să-i spun şi ei [încă o dată] „bravo„, chiar şi atunci când îi spusesem deja şi băiatului meu, şi ei.

Băiatul se duce mai încolo, la un topogan şi începe să adune de pe jos frunze şi să le pună pe topogan, apoi pe platforma acestuia. Fetiţa se ţine după noi şi vrea şi ea frunze. Îi ajut pe amândoi (cu frunze ?). Mămica fetei vine şi ea, culege o frunză, două, dar cu un ochi mai tot timpul tot în telefon. Surprinzător, încă n-a observat că fata ei a plecat de la groapa cu nisip fără … sandale. Dar nu pentru mult timp.

Sus pe platformă mai sunt copii, de fapt practic viermuiesc acolo . Surprinzător, dar mai era printre ei încă un băieţel tot ca noi, fără încălţări (wow). După ce copiii au pus frunze pe topogan şi le-au urmărit cum au coborât pe pantă, şi-au dat şi ei drumul în jos. Prin maldărul de frunze ce s-a strâns la poalele pantei.

Apoi, bineînţeles, hai să punem iarăşi frunze!

Tot parcul era acoperit cu acel material dubios, cauciucat, cu care mai nou se „sterilizează locul de joacă de riscuri”. De fapt mare minune că au lăsat acea groapă cu nisip. Totuşi, pe margini erau şi nişte zone cu puţină iarbă, recent udată în dimineaţa aceea.

Băiatul a păşit desculţ pe iarbă, fără nici o grijă, în căutare de mai multe frunze.

Fetiţa abia ce a apucat să schiţeze gestul de a-l urma, că mămica, cu telefonul în mână, dar vigilentă, cu acelaşi ton strident, îi interzice categoric să calce pe „noroi” şi a stat cu gura pe ea până când cea mică s-a dus înapoi lângă groapa cu nisip şi şi-a pus sandalele. Dar nici aşa, să nu păşească pe „noroi„, că „se murdăreşte„.

După încă o rundă de aşezat frunze pe topogan, atenţia băiatului a fost atrasă de alţi copilaşi cu nişte maşinuţe. Pe fetiţă şi mămica ei „smartfonistă” le-am pierdut din vedere.

Pe la locul de joacă erau şi alţi părinţi sau bunici cu copii mici. Unii interacţionau cu copiii lor mai mult, alţii mai puţin, totuşi erau destul de prezenţi alături de ei.

M-a impresionat foarte mult fetiţa care venea să ceară „şi eu bravo, şi eu” … şi încântarea ei că i-am acordat şi ei puţină atenţie, că ne jucam cu ea.