Când spune cineva „mi-am rupt piciorul„, cu siguranță că te gândești și îți faci o imagine mentală cu o ditai cizma de gips, săracu om, ce nenorocire pe el…
Și mă vezi pe mine cu acest bandaj micuț și probabil că te gândești „ei, ce mai e și asta, pe bune? Picioru’ rupt? Cred că e o glumă. Chestia aia mică nu se cheama <picior rupt>. Mai degrabă ai vrut să te dai lovit, așa-i?„
Dragă cititorule, tu știi proverbul acela cu „buturuga mică„? Știai că un sfert din numărul total de oase din corpul tău se află în labele picioarelor?
Da! Te poți accidenta și fisura sau fractura oricare dintre acele oase și osicioare care contribuie la faptul că tu poți … merge.
Uite că nu mai știu exact cum se cheamă osul acesta, falangă sau metatarsian. Dar acolo am pățit-o. Și nu-i deloc o „nimica-toată” și nici de glumă.
De fapt prima dată mi s-a întâmplat acum aproape 6 ani, acasă, în casă (nu degeaba spun statisticile ca majoritatea accidentelor se întâmplă acasă). Am alunecat, m-am lovit foarte violent de tocul ușii și așa am pățit-o. Pe radiografie s-a văzut clar, o ciobitură pe latura osiciorului, iar eu nu putram pune piciorul pe pământ de durere. La așa o fractură nici nu se poate pune gips. Tratamentul medical este un bandaj special care unește următorul deget de cel afectat, practic folosind lanțul de oase al acestuia pe post de atelă.
Și bineînțeles, nu ai voie să calci direct pe el, de fapt puteam și mi-a dat voie și medicul să calc pe călcâi sau pe interior. Minim 3 săptămâni. Și de preferat să stau cu piciorul bandajat mai sus decât restul corpului, să nu se umfle. Și pus gheață pe el.
Un fel de stat în pat, picior peste picior, nu de voie ci de nevoie.
Atunci, tot însă circumstanțele nu mi-au permis să stau prea liniștit, așa că m-a ținut spre 5 săptămâni mai degrabă. Și un început de prăbușire de arcadă de pe urma mersului strâmb (care mi-a luat apoi cam un an să remediez).
De data asta însă a fost un mic accident /incident pe stradă, cu băiețelul meu mai neastâmpărat, și … am recidivat, sau pe aproape. (un călcâi bine înfipt și hotărât poate face cam cât un toc de ușă, mai ales pentru un punct rămas sensibil).
M-am și dus a doua zi dimineață la Foișor, unde e spitalul de ortopedie, pfoaaa, ce nebunie era acolo. La camera de gardă nu m-au primit, m-au trimis la ambulatoriu. Acolo era o aglomerație cumplită, toți cu programare, cică. Încerc să explic situația mea unei asistente și mă îndrumă peblângă niștr stive de materiale de construcții, după un colț al clădirii, e o ușă, acolo se primesc „urgențe”. Bineînțeles, cu declarația de covid completata.
Am noroc, dupa câteva minute iese un doctor și mă întreabă de sănătate. Îibpovestesc pe scurt pățania mea și antecedentul. Mă palpează, vede unde mă doare și îmi spune că aparatul lor de raze X estricat și că nu are rost să mă mai trimită să aștept cu orele la spital și să mă mai și iradieze încă odată, pentru că practic și dacă arată fractură, fisură sau doar inflamație la articulație, tratamentul pe care-l va prescrie va fi același. Bandajul.
A chemat un asistent de la camera de gips care a venit cu niște fașă și o rola de bandă adezivă (doftoricească) și mi-a bandajat piciorul. Acolo, în curtea din spate. Nu numai, dar mi-a și explicat în detaliu cum se face bandajul ca să pot să mi-l schimb eu, să nu mai fie nevoie să vin acolo (la ce nebunie era…)
Și cât să-l țin? Cam vreo 2 săptămâbu, în orice caz, cel puțin până trece complet durerea locală. Gheață, repaos, deja știam. Să nu îmi sprijin greutatea pe partea exterioară a piciorului și nici să nu flexez jumătatea anterioară a labei.
Cu experiența de data trecută, am apelat imediat la o cârjă și tot ce am călcat a fost doar pe călcâi. Nu vreau să mă mai chinui încă odată să-mi ridic lanloc arcada. (o să scriu despre asta mai multe cu altă ocazie).
Și așa m-am pricopsit cu piciorul rupt (din nou), în mijloc se vară, în prag de concediu…
Nu-i deloc de glumă. Că-i un os mare, că-i un os mic, tot olog ești o vreme. Și dacă nu te îngrijești corespunzător rămâi și cu sechele restul vieții.
Așa că am spus că eu stau cuminte, să se refacă, că nu vreau să trag ponoase luni de zile.
Un singur drum am făcut, de-a curmezișul orașului, o altă vizită, la un alt doctor. Desculț pe bicicletă. Tot cu bicicleta am mers și până la Foișor să mă vadă doctorul. De ce? Pentru că mi-era foarte anevoios (și dureros) să pășesc. Dar puteam să pedalez cu ușurință. Desculț. Doar desculț.
De pantofi nu putea fi vorba, că n-aș fi putut să-i încalț de durere. Nici sandale (clasice). Am încercat cu niște papuci (de stradă, cu prindere între degete), dar chiar și așa talpa era suficient de rigidă pentru ca să preia și să distribuie din greutate/presiune și pe porțiunea afectată a tălpii mele.
Luasem papucii mai mult ca să nu murdăresc bandajul și să menajez rotuși călcâiul pe care acum trebuia să pun toată greutatea. Dar cât am pedalat nu i-am purtat, ci îi aveam legați la brâu cu o carabină.
Am inuit și practica a confirmat. Cu degetul mare, urmatoarele două degete și un pic din pingea puteam să controlez cu ușurință pedala mea, inclusiv să aplic forță, fără nici un pic de durere, fără să solicit deloc exteriorul piciorului și zona afectată. Da, poziția pe pedală era un pic diferită, dar nu cu mult. Așa am reușit inclusiv să urc lejer pe lânga parlament și apoi să ajung înapoi acasă fără nici cel mai mic discomfort la osul răblegit.
Atât! Un drum și atât. Am promis, stau cuminte! 
